Cealaltă casă (II)

15 august era data de receptie. Numaram zilele, apoi orele.

Imi amintesc in detaliu aceasta zi. Incepusem sa numesc vechea locuinta ”hruba”, ”cocina de porci”, ”javra de apartament”. Dupa patru drumuri cu cate doua masini, am transportat toate obiectele si hainele in noua casa. La ultimul drum, ajuns la vechiul apartament, i-am spus mamei ca vreau sa merg la baie. Am intrat si parca cineva mi-a dat nu o palma, ci cea mai dureroasa lovitura. Eu chiar plecam de acolo? Definitiv? M-au podidit lacrimile. Am inceput sa ating faianta. Apoi am scos capul pe geam si vedeam ce vazusem timp de 16 ani. Nu puteam crede ca nu voi mai avea acea priveliste. Plangeam din ce in ce mai tare. Mama a coborat la masina iar eu am iesit in sufragerie. Nu puteam, nu doream sa-mi imaginez ca de atunci incolo acel capitol urma sa fie istorie. Ma invinetisem la fata si simteam furnicaturi in tot corpul. Eram aproape paralizat cand vedeam micile mazgalituri facute cu pixul pe pereti. Aveam notate date, momente, indicii. Cu greu am reusit sa pornesc camera telefonului si sa le fotografiez. Mama striga de jos sa ma grabesc. Am inceput sa fotografiez fiecare colt. De la repartitoare, la petele de mucegai de pe tavanul din baie. Aveam propriul mod de a pasi pe gresia din hol si din bucatarie. Calcam numai pe cele mai deschise la culoare si-mi spuneam ca, daca voi pasi pe celalalte, voi fi blestemat. Am atins cuiul cu care inchideam usa de la debara pe care erau scrise datele de identitate ale mamei, pentru postasul care venea sa ne aduca alocatia. Mi se derulau in fundal, in minte, zgomotele produse de inchiderea fiecarei usi in parte. Le-as fi recunoscut dintr-o mie. Priveam geamul vecinilor din blocul de vizavi, unde  toata noaptea era lumina aprinsa iar eu, inainte sa adorm, ma intrebam ce se intampla acolo. Cand eram mic le-am spus bunicii si mamei ca acolo sunt criminali. Perdeaua lor mi se parea ca avea pe ea desenat un pistol. Erau enorm de multe detalii si amintiri care, pana in acel moment, nu-mi trecusera prin minte. Detalii care nu ma lasau insa sa plec din casa.

Mi-a fost teribil de greu sa ies din apartament, din bloc, sa inchid pentru ultima data usile, sa ma gandesc ca nu voi mai folosi acele chei, acea cartela de interfon.

Imi priveam de afara geamul de la dormitor. Era o zi de vara iar eu simteam cum devin una cu asfaltul. Razele soarelui cadeau atat de frumos peste peretii scorojiti ai blocului iar vantul fierbinte misca incet frunzele aproape uscate ale corcodusului din fata. Plangeam amintindu-mi apoi de vecinele pe care le numeam ”babutele din bloc”. Cele cu care am crescut si care, ori de cate ori  ma vedeau, ma opreau si-mi spuneau ca voi deveni inginer.

Pot numara pe degetele de la o mana de cate ori am mai trecut pe langa bloc de cand ne-am mutat. Liceul era in zona si, cu toate ca n-as fi facut mai mult de 5 minute pana la fosta mea casa, nu s-a intamplat asta decat atunci cand a fost neaparat nevoie. Traisem cu prezenta zilnica a bunicii. Acum, bunica ne viziteaza de cel mult doua ori pe an. Este mult prea departe, iar varsta nu-i permite sa se deplaseze atat de mult si atat de des. Obisnuiam sa maturam impreuna, sa spalam faianta, sa gatim. Toate acestea au disparut. O despartire pe care nu mi-o imaginam si care nici n-as fi vrut sa aiba loc. Plangeam zilnic, chiar si la liceu. Colega mea de banca, cea mai buna prietena, imi trimitea mesaje de consolare spunandu-mi ”Ce naiba? E doar o casa!”

Dar eu as fi dat orice sa ma intorc in locul unde am crescut. As fi dat orice sa mai dorm inghesuit cu mama in pat. As fi dat orice sa ma trezeasca sora mea la 9 dimineata cu desenele animate galagioase. Sa ma sperie tata lovindu-mi patul cu usa. Sa ma vait ca apartamentul e mult prea mic, dar cu toate astea sa stiu ca nu am nevoie de mai mult. Sa fac 5 minute pana la bunica, sa ies din casa incaltat cu rolele si sa cutreier cu mama parcul. As fi plecat oricand din noua casa.

Imi doream sa mai simt, macar o data, mirosul de casa veche. Sa mai aud parchetul vechi scartaind. Iarna sa privesc din bucatarie cum ninge, in timp ce bunica pregatea masa de pranz.

Imi e dor de diminetile in care mama pleca la serviciu, iar bunica ne trezea la ora 7 si jumatate ciocanind la usa.

Inca din prima zi realizasem ca fericirea mea nu statea in parchetul alb sau in gresia neagra, in faianta mozaic sau in mobila noua si scumpa. In prima noapte petrecuta in noua locuinta am plans pana la epuizare. Eram intre starea de veghe si cea de somn. Imi imaginam ca sunt in vechea mea canapea extensibila, care fusese reparata de nenumarate ori si tot se prabusea cand se aseza mama. Dar, m-am trezit. Nefericit. Intr-un pat nou-nout. Pe o saltea de 3000 de lei. Singur. Fara nimeni. Nici macar cu perna pe care plansesem de atatea ori.

Related Posts

Eduard Andrei
by

Blogger, student, fost angajat, antreprenor, voluntar, visator, increzator.

Previous Post Next Post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0 shares

Despre mine

Bine ai venit pe BLOGOARTOSFERĂ!

Bine ai venit pe BLOGOARTOSFERĂ!

Salutare! Mă numesc Eduard. Află mai multe despre mine și despre noul concept în secțiunea ”Despre mine”.
Bine ai venit pe BLOGOARTOSFERĂ!